Când eram copil nu-mi putem explica cum de oamenii mari nu aveau genunchii juliţi! Cum era posibil ca nici unul dintre adulţii din jurul meu să nu aibă răni la genunchi? Aveam 6-7 ani şi nu-mi puteam explica asta pentru că mie nu mi se vindeca bine rana că veneam cu altă căzătură peste coaja abia prinsă şi o luam de la capăt cu sânge şiroind pe picioare, spălat cu apă oxigenată, sulfamidă pudră ....

 

Şi pentru că ai mei mă ameninţau că dacă mai fac bube la genunchi, nu-mi mai dau voie afară la joacă, ajunsesem să mă doftoricesc singură pe furiş! După ce că nu mai puteam de durere, pândeam până prindeam momentul şi mergeam direct în baie unde-mi aplicam "tratamentul" şi apoi direct în pat să nu cumva să-mi fie "descoperite" căzăturile de către mama! Nu se alarma nimeni că nu merg să mănânc, că nu-mi fac dus, spuneam că mi-e somn şi gata, nani! Probabil că-şi spuneau că după o zi întreagă de haladuiala şi alergătură prin toţi pomii şi gropile posibile, era normal să-mi fie şi somn.

 

Cartierul nostru era în construcţie, pe locul unei livezi de cireşi, erau zeci de blocuri în diverse stadii iar după ce plecau muncitorii, acolo ne făceam veacul! Eu şi toată ceata de copilaşi, cam toţi de aceeaşi vârstă cu mine. Şi să vezi alergături, sărituri, întreceri "care poate să ..." şi uite, gata, picioare şi coate zdrelite! Mă gândesc că ştiam şi cum să cădem, că nu aveam "stricăciuni" grave.


Astăzi, copiii urbani sunt treziţi dimineaţa devreme, luaţi cu maşina şi lăsaţi, în drumul lor către servici, de către unul din părinţi, la grădiniţa cu program prelungit, de unde sunt luaţi către 5-6 după amiază. Aleargă o jumate, hai maxim o ora prin parc şi nici aia alergătură, mai mult leagăn, topogane, mers acasă, mâncat, spălat, culcat. În ziua următoare şi în zilele urmatoare de la capăt, cu acelaşi program ...


Şi uite aşa se ajunge în situaţia în care tot mai mulţi părinţi îşi plimbă copiii pe la psihologi şi specialişti, suspecţi fiind de tot felul de sindromuri de care generaţiile noastre habar n-aveau!!


Am citit, întâmplător, un articol scris de Angela Hanscom, specialist în terapia ocupaţională pediatrică şi mamă a doi copii creativi, fondatoarea TimberNook, un program recunoscut la nivel internaţional care îi ajută pe copii să se reconecteze, le dezvoltă creativitatea şi independenţa, prin activităţi în aer liber. Angela Hanscom a petrecut ani de zile lucrând cu copiii cu probleme de comportament, un articol care te lumineazā în acest sens,  a cărui traducere o redau mai jos, urmând să trageţi singuri concluziile:

 

"De-a lungul ultimului deceniu, tot mai mulți copii sunt arătați cu degetul ca având probleme de atenție și, în mod foarte probabil, ADHD. Un învățător îmi spune că cel puțin 8 dintre cei 22 de elevi ai ei întâmpină dificultăți în a fi atenți, și asta într-o zi bună. În același timp, așteptările sunt ca acei copii să stea nemișcați perioade lungi de timp. De fapt, chiar și copiilor mici li se cere să stea pe scăunele timp de 30 de minute, adunați în semicerc, la unele grădinițe.

Problema? Copiii, în zilele noatre, stau în mod constant într-o poziție nefirească pentru vârsta lor.

... Și asta, pe fondul creșterii cerințelor educaționale. Acești copii se joacă rar afară din cauza temerilor părinților, a problemelor legate de răspundere, precum și din cauza programelor școlare încărcate și a standardelor societății actuale. Să recunoaștem, copiii noștri nu mai au parte de suficientă mișcare liberă și necontrolată și asta se pare că începe să devină o adevărată problemă.

Am fost recent în inspecție la o clasă de a V-a, ca o favoare pentru un profesor. Am intrat fără să fac zgomot și m-am așezat într-o o bancă, în spatele clasei. Era spre sfârșitul orelor de curs, iar profesorul le citea copiilor o carte. N-am văzut niciodată așa ceva. Copiii, unii își dăduseră spaterele scaunelor pe spate, alții își balansau corpurile înainte și înapoi, alții își mestecau guma din capătul creionul, iar unul își lovea colegul din față în cap cu o sticlă de apă în mod ritmic.

Și nu era o clasă specială, ci una cât se poate de normală, ba chiar dintr-o școală de arte. Primul meu gând a fost că acești copii se agitau doar pentru că era sfârșitul orelor și erau obosiți. Chiar dacă și acesta era un motiv suficient, mai era, cu siguranță, un altul.

Am realizat unde era problema după câteva testări. Cei mai mulți dintre copii nu aveau nici rezistență fizică, nici echilibru al corpului. De fapt, am efectuat aceste teste în mai multe școli și, când am comparat rezultatele cu cele obținute la copiii de aceeași vârstă din anii '80, am ajuns la concluzia că numai unul din 20 de copii are rezistența și echilibrul normale. Numai unul! Dumnezeule!, mi-am zis. Copiii ăștia trebuie să se miște!

În mod ironic sau nu, mulți copii merg astăzi fără un sistem de echilibru dezvoltat (făcând legătura cu sistemul vestibular), tocmai pentru că le este cenzurată sau chiar resticționată mișcarea liberă. Pentru a-și dezvolta sistemul care menține echilibrul corpului, copiii au nevoie să-și miște corpul în toate direcțiile, chiar și ore în șir, la o anumită vârstă. E vorba de exercițiu, de ideea de a repeta în mod frecvent și constant ceva pentru a învăța. Au nevoie să facă asta mai mult decât o dată pe săptămână. La fel, a face fotbal o dată sau de două ori pe săptămână nu îi este suficient unui copil pentru a-și dezvolta un sistem senzorial puternic.

Copiii merg la școală cu un organism mai nepregătit ca oricând înainte să învețe. Cu sisteme senzoriale nu tocmai funcționale, li se cere să stea nemișcați și să fie atenți. Dar n-au cum. Atunci, copiii, în mod natural, încep să se frichinească, tocmai ca să obțină mișcarea de care are nevoie disperată corpul lor pentru a conecta, ulterior, creierul. E un întreg proces firesc. Ce se întâmplă când copiii încep să se agite? Ei bine, venim noi și le cerem să stea nemișcați și să fie atenți. Prin urmare, creierele lor merg din nou la culcare.

Frichineala copiilor este o problemă reală. Faptul că ei se agită este un indicator că acești copii nu au făcut suficientă mișcare în ziua respectivă. Noi suntem datori să rezovăm cauza, nu doar să constatăm și să oprim efectele. Joaca adevărată în aer liber, de asta au nevoie copiii. Dacă la școală nu se poate, de îndată ce ajung acasă, copiii trebuie lăsați afară, la joacă. Douăzeci de minute de mișcare pe zi nu le sunt suficiente. Copiii au nevoie de ore de joacă necenzurată în aer liber pentru a-și dezvolta un sistem senzorial sănătos și pentru a ridica nivelul de atenție și învățare în clasă.

Ca să învețe, copiii au nevoie să poată să fie atenți. Ca să fie atenți, trebuie să-i lăsăm să se miște!"

*Sursa: http://www.balancedandbarefoot.com/blog/the-real-reason-why-children-fidget