Îmi amintesc lungile vacanţe de vară, la bunici, la ţară. Singuri acasă cât era ziua de lungă. Maia şi taie erau la "colectiv", iar noi cu străbunica de vreo 80 ani acasă eram ca şi singuri, atâta doar că mai "lua seama" la noi, să nu facem cine ştie ce trăsnaie!

 

Nu ne întreba nimeni dacă am mâncat, dacă ne e foame, ce vrem să mâncăm... etc, atunci când voiam să mâncăm, mâncam ce găseam iar dacă nu găseam, ceream. Nu aveam frigider şi nici aragaz. Câteodată şi eu mă întreb cu ce trăiam? Şi-mi amintesc: dădeam ocol la grădina şi de prin toţi pomii luam ce se copsese la vremea aceea, prune, mere, caise, castraveţi, roşii, pe toate le mâncam acolo, pe loc, le rupeam şi le mâncam.

 

Mai alergam, de la unii la alţii, pentru că eram gaşcă mare venită la bunici, din toate colţurile ţării!, ne mai zbenguiam, când ne era foame, mergeam şi băgam mâna la borcan, luam un codru generos de brânză tare şi sărată şi un codru de pâine făcută în casă şi asta cred că era cam "masa de prânz" sau ne făcea bunica ouă pe plită.

 

Mai făceam o tură cu bicicletă lu' taie, Tohan, care nu exagerez dar era cât mine de înalta, aveam senzaţia că conduc un tractor, dar mergeam bine şi mă deplasam rapid, satul fiind destul de mare, grija maşinilor nu o aveam, abia dacă treceau 3 maşini pe 'linie' o zi întreagă. Când se mai domolea dogoarea soarelui, mai luam un codru de pâine, îl umezeam cu apă şi presăram zahăr, bag seamă desert se chema, asta dacă nu primeam vreo gogoaşă făcută de bunica vreunuia dintre noi.

 

Când începea să apună soarele, venea tractorul şi ni-i aducea acasă pe bunicii noştri! Aşa obosiţi cum erau, parcă atunci începea ziua pentru ei: îngrijeau animalele, le adăpau, mai săpau prin grădina, timp în care maia şi tăia şi punea la fiert saramura de pui, frământa pîinea care se cocea în ţăst! Le dădeam târcoale, mirosea frumos şi maia nu ştia cum să ne mai poltoleasca nerăbdarea! După ce băgăm o "farfurie cu vârf" de saramurica de pui la ghiozdănel, ieşeam afară la "lemn", la taină (un lemn culcat sprijinit la fiecare capăt pe câte un pietroi – era banca de la poartă). Niciodată nu ajungeam să văd cum se termină povestea. Stăteam cu urechile ciulite şi ascultam poveştile satului până mi se tăia filmul.

 

Când intra în casă, maia mă punea în pat şi mă acoperea pe picioare. De spălat, ne spală o zi da o zi ba, încălzea apă din fântână la foc de coceni. Aşa că adormeam, fără dusulet, fără desene, fără cărticele, doar cu povestea lu' Maria lu' Catran ... şi nici aia până la capăt! Câteodată nici sandalele nu mi le dădea jos din picioare, ca nu cumva să mă trezească! Hai ziceţi acum, cum să nu fii un copil fericit?!

 

P.S. În timpul zilei nimeni, dar nimeni, niciodată, nu m-a obligat să dorm şi nici nu am simţit nevoia s-o fac, nici atunci copil fiind, nici că adult.